Mihai Radu Blog

(Mihai Radu pe versuri de Mihaela Rădulescu)

Cel care scrie aceste rînduri este un tată care şi-a adus aminte azi să-şi ia copilul de la grădiniţă. De trei zile era sărăcuţul de el acolo. Cînd am ajuns tocmai făcea cîteva trucaje în Photoshop punînd capul educatoarei pe corpul unor bagaboante în curul gol de pe net. Bineînţeles, mi-au dat lacrimile, cît de puternic sînt. Probabil că şi din cauza mirosului de la veceu – amestec de clor cu pişălău – care-ţi muta nasul şi-ţi zgîria pupila ca un ac de pick-up.
El e mîndria mea, la 7 ani vorbeşte limba română la fel ca engleza, adică foarte, foarte prost, numără pe degete pînă la 3, le turuie pur şi simplu. Şi acum regret că şi-a prins degetele la joagăr în vacanţa de anul trecut, la bunici. Ar fi ştiut să numere pînă la 5 acum.
Pe el nu l-au atins mojiciile presei. Dar pe mine da. Pentru că lucrez în presă. Să tragi tare pînă noaptea tîrziu, să uiţi numărul berilor, alături de aşa-zişi “colegi” care te jupoaie de ţigări.
Se scriu în scara blocului în care stau în Ghencea tot felul de neadevăruri din partea administratorului. Vezi Doamne, aş avea datorii la întreţinere, ceea ce e o minciună grosolană pentru că niciodată nu m-am împrumutat de la nimeni din acel bloc. Nu sînt chiar atît de fraier.
Se pare că administratorul s-a prins că îmi schimb numele în momentul în care afişează întreţinerea, mai exact îmi iau unul dintre numele de pe listă în dreptul căruia nu sînt restanţe.
Mă uit la pagina asta şi nu-mi vine să cred ce bine scriu. Abia aştept să plec.
Plec dezamăgit, alţii au reuşit să-şi ia case, maşini scumpe, plec scîrbit de o presă mondenă care nu a vrut să mă angajeze, plec promiţîndu-le părinţilor mei trişti că vor zîmbi din nou – vă daţi seama că nu e tocmai plăcut la vîrsta lor să trimită bani în Bucureşti unui găligan de treizeci de ani. Plec fără să las textul pentru ultimul număr.
Nu vreau să mă roage nimeni să rămîn. A fi persoană pudică în România e echivalent cu a fi un fir de usturoi verde într-o legătură de ceapă.
Mă doare că ţara mea nu are drumuri care să ducă spre lumină, de fapt nu are drumuri care să ducă niciunde. Probabil că de-asta e atît de greu să-ţi părăseşti ţara.
Voi putea să trăiesc fără România. Am reuşit eu să trăiesc fără Suedia, o ţigăncuşă frumoasă foc pe care am iubit-o la 16 ani.
Azerbaidjan, sosesc!

Ţin să precizez că găurarul nu este, cum un pic prea bine a zis fratele lui Mircea Băsescu, ziaristul.
Există un găurar în fiecare bloc şi fiecare dintre noi îl aude. Nimeni nu-l cunoaşte însă.
Prezenţa sa se face auzită doar în zilele de sîmbătăt şi duminică sau de sărbători, niciodată dimineaţa sau seara, totdeauna la prînz sau noaptea.
Burghiul şi bormaşina nu au secrete pentru el, este un adevărat Ion Voicu al bormaşinii şi nu m-aş mira să aud că există o firmă Stradivarius specializată în bormaşini de cea mai mare fineţe acustică. Se spune că dacă o bormaşină Stradivarius este pornită undeva în lume, celelalte, oriunde s-ar afla ele, rezonează în acelaşi timp cu ea, scoţînd un sunet la fel de enervat, deşi abia perceptibil.
Maestrul găurar în tot cursul săptămînii se odihneşte, nu face nimic, e foarte probabil să aibă foarte mulţi bani, deşi stă la bloc, la unul dintre etajele intermediare. Posibil să meargă la teatru, să asculte muzică – la căşti ca să nu deranjeze -, să citească, însă în ziua de sîmbătăt, la ora 13, fără excepţie, scoate de la încărcat bormaşina şi începe să dea găuri. Bormaşina este folosită pe cea mai mare treaptă de viteză astfel încît găurarul să nu fie deranjat în munca sa de bătăile în ţevi şi în uşă, de urletele femeilor cu copii mici de pe holul blocului.
Nu şti dacă se opreşte la ora 17 pentru că nu mai are chef de muncă sau pentru că i s-a descărcat scula. Oricum, e foarte sigur că nu s-a oprit din dat găuri pentru că a terminat treaba. Nu, asta nu.
A doua zi, duminică, la ora prînzului, găurarul îşi reia travaliul creator.

Iulian Comănescu a scris pe blogul său despre apariţia unui ghid stilistic pentru presa din Republica Moldova. După şocul de moment la aflarea veştii că există presă în Moldova, mi-am dat seama ce mă jena la acest post. Titlul. Iată: “De ce suntem varză la scris în presă: n-avem ghiduri stilistice… sau avem?”

Adicătelea vrei să combaţi despre stil, locuri comune, clişee, limbă de lemn, de tablă, fontă şi mai ştiu eu ce, dar foloseşti încă din titlu, pe lîngă o formulare cel puţin greţoasă gramatical, anume “de ce suntem varză la scris în presă”, acest “suntem varză”, clişeu care s-a brînzit încă de pe vremea tabloidelor dacice.

Iulian Comănescu vorbeşte şi despre “oameni entry level”, “principii utile” … Pînă la ghidul de stil, cred că ar fi nevoie de un curs de dezvăţare a actualei limbi române.